Cugetări (partea 1) la 23:19

De foarte mult timp nu am mai scris ceva pe blog. În unele zile am fost preocupat cu alte chestii, în altele efectiv nu am avut chef să postez articole deschise lumi întregi în care să explic prin ceea ce trec.

Din exterior privită viaţa mea ar putea părea aproape perfectă, am jobul dorit, fac radio la un post ce emite pretenţii, lucrez alături de oameni respectabili în domeniu. Am ajuns acolo unde îmi doream să ajung şi totuşi nu cred că voi fi vreodată mulţumit cu adevărat, până la urmă poate e bine să-ţi doreşti întotdeauna mai mult, dar în acelaşi timp trăind aşa nu reuşeşti niciodată să te bucuri cu adevărat de ceea ce ai şi aştepţi cu nerăbdare să ajungi la următorul nivel, odată ajuns acolo te bucuri puţin de victorie şi o iei de la capăt, vrei mai mult!

Am fost avertizat încă de la început că Bucureştiul e plin de oameni răi, poate că e aşa, important e cum priveşti lucrurile şi cât de mult laşi să te afecteze răutăţile. Nu ştiu dacă mă mândresc cu asta, dar pe mine nu mă deranjează comentariile răutăcioase nici măcar atunci când acestea vin de la oameni pe care eu îi credeam prieteni. În cea mai mare parte a timpului nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine, când vine vorba despre radio ţin cont doar de părerile avizate venite de la oameni cu experienţă în domeniu, iar atunci când vine vorba de viaţa personală accept doar sfaturile acelora pe care îi consider şi mă consideră prieten.

Astăzi am restabilit legătura cu o persoană foarte dragă mie, nu ne-am văzut de câteva luni, în perioada asta am mai vorbit câte puţin dar lucrurile au fost destul de reci între noi. Nu cred că am uitat vreodată, dar astăzi mi-am adus aminte cât de bine mă simţeam când o aveam alături de mine, era suficient să vorbim şi reuşeam să ne convingem unul pe celălalt că totul va fi bine, că deşi lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum ar trebui, e suficient ca noi să fim optimişti şi problemele vor dispărea. E acea stare de bine pe care nu o poţi explica prea uşor în cuvinte, a fost suficent să vorbim şi parcă totul era aşa cum trebuia să fie. Ştiu doar că mi-a fost foarte dor să vorbesc cu ea aşa cum obişnuiam să o facem, nu e bine să priveşti tot timpul în trecut, e bine să uiţi, să mergi mai departe, dar ce te faci atunci când realizezi că nu poţi trece peste, nu poţi merge mai departe? Nu am răspunsuri şi ştiu că am început să aberez, aşadar mă opresc.